Mi-am făcut un hobby, o întreagă viață, din fuga de dependențe. Din eliberarea de tot fără ce mi-ar fi greu, la un moment dat, să exist. Am învățat să pot. Și mă privesc în oglinda, și văd un soldat.

Ceea ce mă trimite însă deseori in ,,rezervă,, este pasiunea. Or, pasiunea nu are nevoie de rațional. E ea plină de inimă, de minte, de impulsuri. E autonomă! E de la sine vie și puternică. Dar și plină de greșeli. La fel ca o dependență!!!
O fi o dependență? Sau un talant, care ți-e dat să-l întorci cândva cu dobândă?

Daca e să încerc să scot pasiunea din mine, nu mi-aș franjura iremediabil sufletul?
Îmi iau foarte în serios misiunea de auto-eliberare de bolovanii firii, de purificare și pregătire, dar…sunt în măduvă colorată în nuanțe romantice. Ca un tablou pe care vrei nu doar sa îl privești, dar în care ai vrea sa exiști.

Totuși mai e soldatul, care și la somn merge în straie de lupta? Ce sa fac cu el? Să-l concediez?

Ați mai văzut soldați romantici? Care merg în lupta cu brațul de flori? Ați mai văzut? 🌺