Ar fi atâta de spus, dar nu mai sunt cuvinte. Au fost spuse în altă viață. Se vede că erau de unică folosință.

Ar mai fi atâta de iubit, dar nu mai e iubire. S-a înghesuit că la ușă cortului și a fost arsă fără rost, ca o lumânare irosita în miezul zilei. Nu a fost nevoie de ea. A ars ca proasta.

Ar mai fi atâta de cantat, dar se vede că elefantul a ales sa calce exact pe urechea mea. Ce-o fi gândit?

Ar mai fi atâta de plâns, dar și plânsul ăsta e turnat de sus. Crezi că vine când vrei? Vine când vrea! Îmi place lacrima, e singura apă în stare sa ne spele. Și-s atât de murdara…

Ar mai fi multe de scris, dar cum? Când și cuvântul, și iubirea, și melodia, și lacrima mă sabotează…

Închid ochii și mă arunc în zborul speranței. Aripi mai am!!! Sunt inca noi. Nu le-am folosit. Nici nu știu cum le cheamă.

Îmi place speranța. E ca o floare de liliac….

Îmi place și zborul! Dar e doar zborul meu! Nu ma înțelegi? Știu, dar…nu mai sunt cuvinte!