Cu cât mai multe aflăm, cu atât mai puțin cunoaștem. La fel cum, pe cât ne adâncim în cunoașterea de sine, pe atât se adâncește și propria necunoaștere.

Care e procentul celor care s-au întrebat, macar o data, cine sunt și ce rost au în aceasta lume? Sau ce este viața, este o intenție sau o întâmplare?

Procentul nu e mare. De ce? Nu știu. Poate pentru că odată pornit acest tren, va aduna tot mai multe vagoane de întrebări, căutări, neliniști, ezitări și totodată frământări de minte. Iar locomotiva este doar întrebarea ,,cine sunt?,, Câți vor să înoate adânc? Puțini.
…
Pe măsura în care reușesc să îmi întorc obiectivul vizual spre propria ființă, identific dușmanul deghizat frumos in mantia sub care mă ascund. E țesută din firele caracterului dobândit. Zic că mă ascund, căci exact asta fac. Că doar nu-s fraiera să ies în lume vulnerabilă, fără acoperire.
Însă, purtată prea mult, a crescut în carne. A ajuns să mă reprezinte. Nu îmi place.
Intreaba-mă cu ce mă ocup in timpul liber! Intreaba-mă și îți voi răspunde, asta fac, scot cate un fir, cate o ață…înlătur dușmanul. Vrei să știi dacă doare?! Ehe he și ce doare! De asta zic, daca scap, gata! Nu îmi trebuie caracter. Nu îmi mai trebuie carapace. Mă limitează!

Ce e însă surprinzător, pe cât îmi identific mai bine adversarul, pe cât mă eliberez mai mult, pe atât îmi dau seama că nu cunosc esență din mine. Nu mă cunosc.

Azi am mai agățat un vagon. De ce? De deșteaptă. Sa fie acolo.

Na, ce să-i faci? Mă plimb cu trenul asta din fragedă copilărie. Îți dai seama cate vagoane are??? 😉