Știi? Am avut mereu cuvinte la mine. Că nu le-am spus…da. Nu mereu. Le-am sugrumat de multe ori în pridvorul limbii. Le-am tăcut, le-am interzis, le-am certat, dar erau cu mine. Erau.

Ce crezi? Cum îmi e sa constat că nu le mai am!? Nu mai am cuvinte! Nu mai am ritm in bătăile inimii, culoare in obraji, scânteie în ochi, nectar în voce, catifea in piele, albastru in vis… Nu mai am. Pentru că nu mai am cuvinte. Știu, se revolta, au vrut să te ploua cu vorbe, sa te adape cu sens, sa te scalde în roua cuvintelor încă neatinse, nespuse, ne…bune, dar le-am tăcut. Așa a trebuit.

Daca le vezi, trimite-le acasă!