Iar o noapte, care adie a cuvinte. Voi vorbi în șoaptă, sa te poți odihni…

Miroase a mere, mere coapte lângă focul inimii mele, aprinsă de dor. Mi-e atât de dor…

Și azi a fost o zi din alea, cu sufletul în buza inimii; cu inima in bătaia gândului; cu gândul în palmele tale…unde mi-aș așeza și obrajii spre pace. Crezi că vreau mai mult? Doar atat! Doar sa acostez la pieptul tau, zidit din lutul iubirii absolute. Atât! Atunci n-aș mai spune nimic. Aș lăsa să-mi asculți respirația… întretăiată, rapid ritmata, asortatá sufletului tau îndrăgostit. Iar mai încolo, fie ce-o fi.

Gândurile mă împing sa scriu. Și scriu.
În tăcerea nopții, țipătul lor atinge cele mai înalte corzi… sper să nu te trezească.

Uneori le auzi. Ce faci când le auzi?

Te vor curenta mâine în măduva viselor tale și în ghemul de dor, spre care îmi împing troienele nerăbdării. Le vezi? Iar aluneca a avalanșă. Iar ning a nesomn. A dor.

Miroase a mere coapte. Doar mere. (Nu am pus scorțișoară. Am uitat sa te întreb dacă îți place.)

Acum dormi. Restul poate să aștepte.
Daca dorm și eu? nu, la mine ninge…