Nimic nu e ce pare. Și ce dacă?

Mergeam pe muchia dorului, balansând între ,,normalul,, masei cenușii și, pe de altă parte, extremele firii proprii. Am mers până s-a terminat muchia… și m-am aruncat, deliberat, in continuarea imaginară a ei.

Pășesc pe un dor imaginar, prin jungla plină de brațele lipicioase ale lianelor din întuneric.

Omit realitate? Da. Atât timp cât nu va fi una din care sa pot împleti buchete și să țes câmpii cu flori, o voi privi prin ochelarii mei cu trafaret invers. Doar așa voi avea mereu un zambet de dat. Și ce-i un zambet? E totul mic, din care creste, sau nu, infinitul TOT.

Gândești că nu e o soluție, că ar putea durea întâlnirea cu ce e dincolo de muchie? Nu. Atât timp cât n-am așteptări.E dificil ce spun? E si mai dificil ce simt.Dar am un zambet. 🙂