Zgomotul pașilor absenți îmi spărgea timpanele,

tăcerea striga, liniștea nu se vroia plecată,

dar trecutul a trecut.

Azi, mă arunc în zbor,

zbor necunoscut,

cu frici de înălțime și furnicături în creștet,

dar vreau să zbor!

Tu devii tot mai mic,

mic ca nisipul spălat de mare.

Am un alt orizont,

soarele meu e altul,

mintea mea, ca un copil în fața ușilor deschise,

zborul mă liniștește.

Omida așteptării moare,

dând viață zborului.

Am învățat să zbor.

E ziua zborului meu.