Tăcerea naște…

naște izvoare de slove ce nu-mi aparțin

și moare…

moare în golul haotic-absurd.

Nu aleg nimic.

Da! Sunt mreji și capcane!

Rechem tăcerea,

o rog să învie, să-mi fie doar mie

pilon de credință.

Tăcerea mă-nalță.

Nu-mi trebuie gânduri pocnite și sparte.

Văd liniștea cu ochiul urechii.

Îi văd strălucirea, pleoapa îmi saltă.

Atunci intru-n mine.

Acolo-mi e bine. Acolo-s acasă.

Nici singură nu-s, nici cu cel ce nu-i pasa…

Acasă…

Îmi umplu desaga cu liniște bună

și mă întorc să-mi fac slujba,

în golul cu sensul pierdut,

cu furtună…

Tânjesc, dar înghit cărămizi sparte-n față

doar să mai rămân,

căci viață am dat și-am semnat, și-am jurat

să îi țin în viață.

pe undeva prin gol... VINERI, 25 septembrie, 2015