Am stat în seara asta de vorba, până târziu. Am vorbit cu mine. M-am întrebat ce mai fac, cum îmi merge. Nu mă văzusem demult. Aproape deloc în ultimă vreme.

Am observat că m-am schimbat. Am crescut. Nu mai cred în oameni și nu îmi pasă dacă ei cred in mine. Oricum vor avea o părere bună despre mine, investesc in asta. Știu să mă vând.

Am evoluat, cum se poarta acum. Și mă bucura, văd, acest lucru. Am concepții moderne despre viața. Am înțeles că timpul meu e cel care contează și dacă îl vrea cineva, îl ofer doar contra-cost. Așa se poarta. Am platit bani grei să învăț asta. Și chiar cred că e corect. Mi se spune că am devenit rigida, că nu sunt bine, că sunt în drum spre a-mi pierde valorile și sufletul, dar nu îi cred. Sunt niste invidioși. Lucrez cu mine și sunt bine. Sunt calculata și asta îmi aduce profit! Sa fiu sufletista? Nu! Am evoluat!! Iar bunătatea, care ziceam cândva că se molipsește, acum e de vânzare. Orice îmi aduce profit, îmi e prieten.

Dar ce suna? Iar mă caută cineva sa ceară? Ce suna?

Ah, era alarma! Am deschis ochii. Inima îmi sună în tample. Un gust lânced și o durere in suflet îmi aduc in minte visul. Ohhh, era doar un vis!

Doamne, îți mulțumesc, doar un vis!

Sa nu mă lași, Doamne, sa te caut in lucruri și nu in oameni! Sa nu permiți să te rătăcesc in obiecte și gunoaie! Iar evoluția mea sa îmi fie scara spre Tine și aplecare spre cei cu mâna întinsă. Căci ce e viața asta? O scânteie cu care pot, fie încălzi inimi, fie mistui vise.

Ceva bun totuși în visul ăsta. Mi-am dat seama că demult nu m-am mai invitat la o vorba. Sa vad ce mai fac. Poate am nevoie să mă ajut. Poate să mă inteleg. Sau, pur și simplu, sa mă văd mai des.